Recent Posts

vineri, 2 mai 2014

Canalele de știri vuiesc, la unison, despre reintrarea în obligativitate a înrolării în armata română, dispoziție valabilă pentru tinerii cu vârste între 20 și 35 de ani, plus rezerviști. Ei bine, asta este o fumigenă de proastă calitate(un fâs care nici nu mai miroase), menită să mai trimită câteva babe la biserică și să bage puțină teamă în mințile îmbibate în alcool sau "legale" ale câtorva sute de mii de tineri abia ieșiți din războiul contra pubertății. Iată de ce:

- România a intrat mereu în război de partea cui i-a convenit. Practic, România a fost o curvă (scuza-mi-ați limbajul) care s-a culcat cu cine a trebuit, când a trebuit, dar la final nu a primit nimic. Din contră, a trebuit să mai și dea. Dupa ce că nu știm să alegem taberele, nu știm nici să cerem ceva despăgubiri.

- Tinerii din România, de vor fi chemați în război, îi vor speria pe toți ceilalți participanți la luptă. Mai ales că majoritatea habar nu au cum arată o armă în realitate, darămite să o mai și țină în mână(credeți-mă, cântărește destul de mult). În schimb, primii la înrolări vor fi jucătorii fanatici de Counter Strike, Call of Duty, Medal of Honor, World of Warcraft sau orice altceva în care poți ucide pe cineva. Nu de alta, dar își măresc și ei skill-ul.

- Dacă începe înrolarea obligatorie, România va rămâne fără tineri în cel mult o zi. Majoritatea vor fi prin Spania, Italia sau Franța, pe la neamuri și rude, ascunzându-se prin dulapuri sau pe sub pat. Da, și eu! Chiar și tu, cel care citești! Nu fi ipocrit!

Pe de altă parte, ne-am putea alege și cu câteva întâmplări amuzante de pe urma intrării în război:

- Am ceda repede primilor invadatori, preferând să ne alăturam lor, decât să îi înfruntăm.

- Am vedea zilnic check-in-uri de genul: "sunt pe front" sau "simțindu-se încântat cu arma în mână - la tranșee", urmate de comentarii gen ”cum ai făcut rost de masă?” sau ”have fun!

- S-ar inventa Passage și McDonalds din 3 în 3 tranșee pentru soldații români.

- Salam ar fi chemat la mai multe înmormântări (morbid, știu! Dar nu îmi pasă!)

....și multe altele. Ideea de bază este că joaca de-a războiul nu este pentru oricine, iar căpitanul de vas, cu privirea strâmbă și șuvița tăiată ar trebui să își măsoare cuvintele atunci când aruncă vorbe grele la adresa altora. Să ne bazăm pe sprijinul americanilor e ca și cum ne-am duce la toaletă în mijlocul naturii, bazați pe faptul că vom găsi un sul de hârtie igienică agățat în copac. Deși, cred că avem mai multe șanse la asta, decât la război. Așa că nu vă panicați, băieți, că vă panicați degeaba. Iar dacă te bucuri că începe războiul, dă-ți două palme și treci la somn! Acolo  nu e Counter Strike. Dacă mori, e pe bune, nu îți dai respawn (adică nu o iei de la capăt)! 

sâmbătă, 29 martie 2014

67795_546256925418922_2124947854_nPetronela Buda este cunoscută publicului gălățean pentru modul în care dă viață diferitelor personaje  pe scena Teatrului Dramatic Fani Tardini, dar și pe scena Teatrului Gulliver. Ca și cei intervievați înaintea ei, Petronela a fost extrem de amabilă și a acceptat imediat să îmi răspundă la întrebări, motiv pentru care îi mulțumesc! I-am propus un scurt interviu, dar nu m-am putut abține și i-am trimis un e-mail cu 16 întrebări, pentru că sunt foarte multe lucruri pe care am vrut să le aflu. Iată răspunsurile ei:

1.Cine este Petronela Buda? Spune-mi câteva lucruri despre tine.

Petronela Buda este un berbec încăpățânat și ambițios, care s-a născut pe 1 aprilie 1987 și trebuia să fie băiat.



2.Ce te-a determinat să te îndrepți spre actorie?

Nu știu exact. Eram în liceu și orbecăiam în întuneric. Voiam ceva, dar nu știam exact ce. Am început să activez în trupa de teatru a liceului (din dorința de a scăpa de orele de matematică pe care „nu le adoram”, ca să spunem așa, au urmat câteva festivaluri interliceale și ceva profesori dragi care mi-au pus rotițele în mișcare cu întrebarea „ce-ar fi dacă...?”. Așa a început totul. Am ales fără să știu ce aleg și am avut norocul să îmi și placă ce am ales.

3.Dacă nu ai fi ales actoria, ce altă meserie ți-ar fi plăcut să ai?

Ha. Nu știu. Știu însă că multă vreme mi-am dorit să devin translator. Probabil o dorință lăuntrică de a călători mai mult decât o făceam m-a împins spre asta. Aaaa și țin minte că îmi plăcea foarte mult engleza și așa înțelegeam eu că pot exersa mai bine, plimbându-mă peste hotare. Eh, am descoperit apoi actoria și faptul că îmi place germana. N-am renunțat, însă, la dorința de a călători cât de des pot.
Linda

4.Ai avut multe roluri de când joci pe scena Dramaticului. Care dintre ele îți este cel mai aproape de suflet?

Sincer, n-am avut pe cât de multe mi-aș fi dorit. Peste câteva luni voi împlini 5 ani de când sunt actrița Teatrului Dramatic și mi-aș fi dorit să joc dublu decât am făcut-o. :) Cel mai aproape de suflet, fără dubiu, mi-e  personajul 'Linda'(foto stanga), din 'Pușlamaua de la etajul 13', în regia regretatului Villi Perveli Nikolov. Poate pentru că acolo am pus cel mai mult din mine, bucățele multe din sufletul meu și din poveștile mele, atunci am avut cele mai multe polemici cu regizorul (ceea ce s-a dovedit a fi un lucru bun într-un final), atunci simt că am înțeles niște lucruri și că am reușit să împart spectatorilor emoție. Dar, în același timp, știu și simt că pot chiar și mai mult. Trebuie să apară și regizorul care să scoată ceea ce nu a ieșit deja. Trebuie. El există. Știu eu.


5.Cum simți spectatorul de teatru din Galați? Mai este lumea interesată de jocul pe scenă?

Spectatorului îi place adevărul, emoția și comedia de calitate. Când nu le găsește e nemulțumit, când le găsește e satisfăcut și vine și a doua oară, și a treia oară, și a zecea oară la un spectacol dintr-un motiv foarte simplu: pentru că îi place. Așa că nu știu cât de interesat e publicul de 'jocul de scenă', însă știu că el își dorește să vadă ceva ce îi place, tocmai că suntem într-o fugă nebună de a căuta, de a descoperi ce ne place și, ulterior, de a ne ține strâns de lucrul ăla când îl găsim.

6.Știu că ai avut și un incident nefericit de curând, cu o persoană care a urcat pe scenă în timpul spectacolului, neinvitată. Cu toate astea, ți-ai păstrat calmul. Ce îți trecea prin minte în acel moment?

Nici nu vreau să îmi amintesc aproape. A fost o experiență la limita râsului-plânsului. Am învățat în facultate că accidentul pe scenă (în 'accident' a se citi 'orice lucru nou la care nu te aștepți') e bun și că te face să fii mai viu decât erai cu trei secunde înainte ca el să se întâmple. Întotdeauna mi-a plăcut 'accidentul', mi-a plăcut improvizația, însă ce avea să mi se întâmple depășește și cea mai bogată imaginație. Aveam o conversație cu bunicul meu ( interpretat în spectacol de actorul Gheorghe. V. Gheorghe) și, deodată, în camera mea apare un individ. Nu m-am pierdut cu firea, am rămas Linda, incisivă, acidă și am reacționat ca atare.  Abia după ce s-a terminat spectacolul am realizat că lucrurile puteau să decurgă într-o direcție total greșită pentru mine în timp ce eu improvizam tocmai ca să salvez un spectacol pentru toți acei spectatori care plătiseră bilet să ne vadă.

7.Toate piesele de pe scena Dramaticului se termină în ropote de aplauze, care durează uneori câteva minute bune. Cum te simți în acele momente?

E cel mai ingrat moment. Și mă simt mereu ca în primul an de facultate când nu știi cine ești, ce joci și mai ales ce naiba faci cu mâinile. Nu știu cum să ajung mai repede în culise. Nu îmi place pentru că mereu sunt nemulțumită, mereu mi se pare că puteam să fac mai bine și mereu mă întreb 'oare ce le-o fi plăcând atât de mult?'. Rareori schițez, chinuită, un zâmbet.

8.Te recunosc oamenii pe stradă, în Galați? Ți s-a întâmplat vreodată să ți se ceară un autograf?

Da, mi se întâmplă să mă recunoscă și chiar să mi se ceară autograf, și de fiecare dată sunt la fel de surprinsă. Aproape mereu îmi vine să întreb 'autograf ..pentru ce?' :))

9.Ce planuri de viitor ai?

Să joc cât mai mult, alături de oameni care să mă facă să cresc.

10.Ce înseamnă, pentru tine, teatrul?

E bucățica mea specială pentru care sunt recunoscătoare lui Dumnezeu. E cea mai mare descoperire a mea, e bucățica aia reală de 'îmi place ce fac' pe care nu o au mulți, locul unde fug, locul de unde vin, locul unde mă ascund și trăiesc. Teatrul e viață. A mea și a celor pe care îi joc.

 11. Ce sfaturi ai pentru studenții de la Facultatea de Actorie?

Dacă gândul vă fuge în altă parte și nu revine repede în timp ce sunteți la cursuri sau dacă există lucruri care vă plac mai mult decât jocurile de improvizație și bucățile lucrate la actorie, plecați. Mergeți și faceți acele lucruri care vă fac cu adevărat plăcere. Dacă nu vă place nimic altceva pe lumea asta, mai mult decât ceea ce faceți acolo, continuați și nu vă opriți nicidecum. Voi sunteți stăpânii voștri, stăpânii dorințelor voastre și, mai ales, stăpânii visurilor voastre. Nimeni și nimic nu vă poate opri să ajungeți ceea ce vă doriți. Conditia e să vă placă, dar cu adevărat și mai mult decât orice, nu oricum.

12.Evoluează teatrul din România și, implicit, cel din Galați, sau involuează?

Teatrul independent din unele orașe din România evoluează cu pași repezi; cel din Galați, însă, cu pași mici, timizi dar siguri. Iar dacă vorbim de Teatrul Dramatic de stat, vă spun că acesta vă pregătește noi surprize sub conducerea unui director tânăr, cu idei și mai ales cu poftă de joc, și anume Cristian Gheorghe.

13.Ce înseamnă un rol nou, în timp și efort psihic depus?

Un rol nou presupune o întâlnire. Poate să fie o întâlnire după care să spui cu fluturi în stomac că e 'dragoste la prima-vedere' sau poți ajunge să îl îndrăgești dupa un timp saaaau, în cel mai rău caz, să nu îl îndrăgești deloc. E o perioada de 6 săptămâni, de regulă, în care timpul tău se transformă într-o căutare. în care tu încerci să afli despre personajul tău, despre noul 'tine': Cine ești?  Ce îți place să faci? Ce nu? De ce faci o alegere și nu alta? Ce relații ai cu partenerii de scenă? Ce simți pentru ei? Și mai ales ce vrei de la ei? Care îți sunt scopurile pentru care tu intri în scenă, pleci sau te reîntorci? Cu cât răspunsurile pe care reușești să le găsești la întrebările acestea sunt mai clare, cu atât mai bine. Efortul psihic e pe măsură. E ca în viață, poate chiar dublat uneori. Apoi se adaugă, ca în 'Rețetă pentru un teatru perfect' de Eduard Covali, ' o mână, două de actori, un regizor, un scenograf și talent...un praf' și gata-i premiera.
Catherine Maurice

14.Ți-ai dorit vreodată să rămâi permanent în pielea vreunui personaj? Dacă da, ce personaj și de ce?

Nu mi-am dorit să rămân permanent în pielea unui personaj. E riscant, plus că te poți plictisi, ca în viața reală. Tu nu te plictisești niciodată de tine? :) Mi-a făcut însă mare plăcere să le joc pe mare parte din ele. Uite, ca să răspund, totuși, nu așa de evaziv la întrebare, îți mărturisesc că îmi place foarte mult rolul Catherine Maurice(foto stanga) din 'Antidotul' lui Raffy Shart, spectacol în regia lui Lucian Sabados, pentru că are multe valențe: e naivă, dar și ambițioasă, e șireată, persuasivă, sinceră, plină de viață și aproape explodează mânată de dorința de a ajunge o mare actriță. Și te mai întrebi de ce îmi place. Pentru că e foarte vie. Fix de asta.


15.Ai avut vreun rol pe care nu ai reușit să îl interpretezi așa cum ți-ai fi dorit?

Din păcate da. Din fericire, n-a fost decât unul singur.

16.Cum vezi viața după perioada petrecută pe scenă?

Păi...cum să o văd? Oamenii sunt la fel, unii mai triști, brăzdați de neajunsuri, alții optimiști, cu dinții afișați larg mereu. Lucrurile la fel, altele somptuoase, impunătoare, la care ,poate, deocamdată nu poți ajunge, altele sărăcăcioase. Cred că după tot timpul ăsta am învățat cum să văd mai bine, mai clar. Cred că despre asta e vorba. Despre cum să înveți să vezi în orice, ceva.
Dacă nu v-am convins că e una dintre cele mai bune actrițe ale orașului (lucru pe care nu l-ar recunoaște niciodată), vă invit să o urmăriți săptămânal pe scena dramaticului gălățean, unde interpretează personaje în piesele “Pușlamaua de la etajul 13”, “Pețitoarele”, “Antidotul” și, în curând, “Trei nopți cu Maddox”, unde Petronela va avea rolul Clarei. De asemenea, ea face parte dintr-o trupă de teatru care poate fi văzută la cafeneaua Yoobi cu piesa “Doggystyle”. Trupa se cheamă Social Act Theatre și poate fi găsită pe facebook, cu un simplu CLICK.
1234779_514545378621992_1324252866_n

joi, 16 ianuarie 2014


Jurnalismul pare o meserie ușoară. La urma urmei, toata lumea știe să o facă pe jurnalistul și nici nu e mare greutate. Și totuși, mulți constată exact opusul, înca din primele luni ale vieții de student la jurnalism. Își dau seama că e total diferit față de ce credeau ei, că e bibliografie multă, că e mult de tocit, că nu e pentru ei. Un jurnalist, om de radio, presă sau televiziune nu are o viață ușoară. Se trezește dimineața, uneori înainte să cânte cocoșul, pentru că ori are de făcut o știre, ori are de prezentat o emisiune matinală. În locul micului dejun, jurnalistul citește presa. Nici un jurnalist nu poate purta acest titlu dacă nu citește presa. Până și acea presă care nu e pe gustul său.
Un jurnalist aleargă toată ziua. La conferințe de presă cu oameni ale căror idei nu le suportă. Interviuri cu indivizi cât mai aroganți și plini de ei, care nici măcar nu se obosesc să ajungă la timp .Unii dintre ei folosesc chiar expresia: “trimite-mi întrebările pe mail “, dar uită să mai răspundă la ele. Majoritatea jurnaliștilor, însă, cred în interviul față în față, așa ca intervievatul răspunde de multe ori în grabă, făcând din interviu unul de o calitate redusă. Când merge la un spectacol, un jurnalist nu se bucură niciodată de el, pentru că trebuie să stea cu pixul și carnețelul în mână, cu reportofonul pregătit, întrebându-se pe cine să abordeze primul după terminarea spectacolului. Dacă merge pe strada și aude o sirenă, nu se poate abține să nu ciulească urechile, să nu caute din priviri mașina respectivă și să nu se întrebe încotro se îndreaptă. De cele mai multe ori, află!
Jurnalismul e o meserie care îți cere să fii mereu la curent cu tot ce mișcă. O meserie care îți cere în permanență să ai febra știrilor, să vrei să știi, să vrei să afli. Ca jurnalist, trebuie să stăpânești la perfecție limba română, dar să mai știi pe lângă ea și engleză ( la un nivel cât mai ridicat ), franceză și altele. Cu cât mai multe limbi știi, cu atât ești mai bine văzut. Trebuie să ai o pasiune pentru citit și să fi citit mult, pentru a putea mânui cuvintele cu iscusința unui spadasin de nivel mondial. Să scrii simplu, curat, repede și bine. Să poți crea la comandă. Să dai dovadă de perseverență. Să știi să asculți, să vezi, să miroși. Nimic nu trebuie să îți scape. Să fii pregătit să nu ai viață personală sau program fix de lucru, pentru că programul ți-l dictează evenimentele. Jurnalismul nu e o meserie în care pleci de acasă la ora 8 și te întorci la ora 5. Ca jurnalist, nu este indicat să fii timid. Un jurnalist timid nu are șanse să obțină nimic. Trebuie să ai o cultură generală vastă și să te miști ca peștele în apă prin domenii specializate. Altfel, orice interviu specializat se poate dovedi o adevarată conversație între o pisică și un calendar .
Dar, mai presus de toate, jurnalistul trebuie să fie conștient că meseria sa e una ca oricare alta. Cu proceduri de învățat, cu o rutină de urmat, cu reguli clare, cu șefi care vor țipa la tine și colegi care vor câștiga mai mult decât tine deși nu sunt la fel de buni ca tine. Și da, te vor privi de sus. Trebuie să realizezi că ești responsabil în fața șefului și a instituției de presă pentru care lucrezi, dar în primul rând în fața publicului, care așteaptă doar adevărul de la tine. De aceeași responsabilitate trebuie să dai dovada și în fața surselor, care merită un comportament decent și corect. La urma urmei, ele îți asigură 90% din articol. Și trebuie să ții minte să îți faci meseria cum trebuie, pentru că, așa cum spunea David Randall, în jurnalism poți rămâne fără viață personală, sănătate sau familie, dar nu ai voie să îți sacrifici reputația.
La jurnalism nu se pricepe oricine. Asta e doar o iluzie. Nu oricine poate fi jurnalist, iar asta este la fel de sigur precum faptul că facultatea de jurnalism, oriunde ai face-o, nu te face jurnalist. Ea doar te poate ajuta , dacă ai atitudinea și cultura necesară. Un jurnalist bun trebuie să știe că asta vrea de la viață. Și dacă asta vrea de la viață, trebuie să se angajeze să o facă bine. Cel mai bine !
A fost odată o fată, iar unchiul ei a vândut-o. Aceasta-i povestea, restul sunt doar amănunte.
Există anumite relatări care ne vor impresiona profund, dacă le vom citi cu sufletul deschis. Iată un om bun, bun după opinia sa și după cea a prietenilor săi: e credincios și sincer față de soția sa, își adoră copiii și le acordă toată atenția sa, îl preocupă soarta țării sale și-și face treaba la serviciu cu scrupulozitate,străduindu-se din răsputeri. Iar acest om extermină evrei, eficient și cu bunăvoință. Îi place muzica de fond menită să îi liniștească pe evrei și-i sfătuiește pe evrei să nu își uite numărul de identificare atunci când se duc la duș. Le spune că mulți uită ce număr de identificare au și iau alte haine atunci când ies de la duș. Atitudinea lui îi liniștesște pe evrei.Se conving că vor trăi după ce vor face duș. Omul nostru supraveghează detașamentul de corvoadă care duce cadavrele la crematoriu; iar dacă treaba nu merge bine, asta se întâmplă pentru că se lasă totuși afectat de gazarea acestor paraziți. Dacă ar fi cu adevărat un om bun, ar simți doar bucurie văzând cum se curăță pământul de mizeria aceea.
A fost odată o fată, iar unchiul ei a vândut-o. Spusă astfel, povestea ei pare simplă. "Nici un om nu-i o insulă [...]", a proclamat John Donne, dar a greșit. Dacă nu am fi insule, am fi pierduți, pentru că ne-am scufunda în tragediile altora. Am fost transformați în insule de tragediile celorlalți, de natura noastră insulară și de configurația și forma repetitivă a poveștilor. Configurația nu se schimbă. A fost odată un om care s-a născut, a trăit și apoi, dintr-un motiv sau altul, a murit. Asta-i tot. Puteți să completați amănuntele, conform propriei voastre experiențe. Povestea va fi la fel de lipsită de originalitate ca și celelalte povești, va fi la fel de unică precum altă viață. Viețile sunt ca fulgii de zăpadă. Fulgii de zăpadă alcătuiesc modele pe care le-am mai văzut, seamănă între ei ca niște boabe de mazăre într-o păstaie, dar rămân totuși unici.
Fără indivizi, am vedea doar numere: o mie de morți, o sută de mii de morți, "pierderile pot ajunge până la un milion". Datorită poveștilor individuale, statistica se transformă în oameni - dar, chiar dacă asta-i o minciună, oamenii continuă să sufere pentru ea într-un număr care, în sine, e plictisitor și lipsit de înțeles. Uitați-vă la pântecele umflat, prea umflat, al copilului și la membrele lui scheletice: v-ar fi mai ușor daca i-ați cunoaște vârsta, sexul, temerile și visurile? Dacă l-ați vedea din interior? Și dacă s-ar întâmpla acest lucru, nu i-ați face un deserviciu surorii sale, care zace în praf lângă el, o caricatură distorsionată a unui copil? Iar dacă simțim ceva pentru ei, devin prin asta mai importanți pentru noi decât o mie de alți copii răpuși de aceeași foamete, decât o mie de alte vieți tinere ce urmează să devină hrană pentru aceleași muște ?
Trasăm linii în jurul acestor momente de durere și rămânem pe insulițele noastre , iar acele momente de durere nu ne pot face rău. Sunt acoperite cu un strat neted, sigur, ca sideful, care le face să alunece din sufletele noastre ca niște perle, fără să ne producă o durere adevărată.
Ficțiunea ne permite să ne furișăm în mintea altora, în locuințele altora și să privim prin ochii altora. Iar în poveste ne oprim înainte să murim - sau murim în locul altora și fără să pățim nimic, iar în lumea din afara poveștii dăm pagina sau închidem cartea și ne întoarcem la mizera noastră existență.
O viață e ca oricare alta și nu seamănă cu nici una. Iar adevărul, pur și simplu, este : A fost odată o fată, iar unchiul ei a vândut-o !